Turmalina

În adâncul pamântului, o combinație remarcabilă între răcirea magmei și vaporii minerali volatili a dus la formarea unei familii de pietre prețioase care prezintă cel mai divers spectru cromatic. Multe pietre prețioase se definesc printr-o singură culoare, cel mult două, poate trei. Turmalina a refuzat să aleagă: roșu profund, roz pastelat, tonuri de piersică, verdele padurii, nuante de galben sau albastru. Uneori, același cristal ascunde o inimă roz învelită în verde.  În forma sa cea mai rară, se aprinde într-un albastru electric. Nicio altă piatră prețioasă nu poartă atâtea culori.

O turmalină autentică, naturală, poartă cu sine o moștenire geologică veche de milioane de ani, reprezintă mărturia fizică a unui miracol de cristalizare lent și pur, imposibil de egalat in laborator.

Turmalina montată intr-o bijuterie CASIANI este autentică, naturală, adusă la viață de-a lungul unor ere geologice și menită a fi păstrată pentru generații viitoare.

Un miracol geologic

Formarea unei turmaline naturale necesită un mediu chimic extrem de complex și bogat în fluide, o condiție extrem de rară în scoarța terestră. Turmalina nu este un singur mineral, ci un grup complex de minerale din clasa borosilicaților care împărtășesc o structură cristalină similară, dar prezintă variații semnificative în ceea ce privește compoziția chimică. Pentru ca un cristal de turmalină să dobândească claritatea sa caracteristică și gama atât de variată de culori, natura trebuie să realizeze o asamblare complexă de elemente în adâncurile Pământului:

• Amprenta borului:

Caracteristica definitorie a tuturor turmalinelor este prezența borului, un element care nu se integrează cu ușurință în mineralele comune formatoare de roci. Pentru ca turmalina să se dezvolte, borul trebuie să se concentreze în medii geologice extrem de specializate.

• Matricea pegmatitică:

Cristalele de turmalină se dezvoltă aproape exclusiv în interiorul pegmatitelor granitice – roci magmatice cu granulație grosieră, formate în etapele finale, bogate în fluide, ale răcirii magmei. Pe măsură ce magma din subteran se răcește lent, pe parcursul a milioane de ani, apa, gazele și elementele rare incompatibile se concentrează în cavități sau buzunare deschise.

În interiorul acestor cavități pegmatitice, fluidele hidrotermale bogate în bor, aluminiu și silice încep să se răcească la temperaturi cuprinse între 400°C și 700°C, sub o presiune imensă. Pe măsură ce cristalele cresc, ele acționează ca un burete, absorbind orice oligoelemente prezente în fluidul care circulă prin preajmă. Dacă fierul și titanul pătrund în structura cristalului, acesta capătă o nuanță de albastru sau verde; dacă manganul se infiltrează în rețeaua cristalină, cristalul devine roz sau roșu; iar prezența cuprului – un element extrem de rar – îi conferă o strălucire intensă, de un turcoaz neon electrizant. Deoarece compoziția acestor fluide chimice variază pe parcursul milioanelor de ani necesare răcirii pegmatitului, un singur cristal de turmalină își poate schimba culoarea de la un capăt la celălalt în timpul procesului de creștere. Atunci când ții în mână o turmalină naturală, deții o piatră prețioasă care a înregistrat schimbările chimice survenite în „pulsul” unui laborator subteran străvechi.

Istoric

Comparativ cu rubinele și smaraldele, exploatate încă din antichitate, istoria turmalinei este o poveste extraordinară despre confuzii de identitate, dominație în comerțul internațional și pasiuni regale.

Timp de secole, monarhii europeni au prețuit ceea ce credeau a fi rubine masive și impecabile în tezaurele lor. Unul dintre cele mai celebre exemple este „Rubinul lui Cezar”, o piatră prețioasă magnifică de 255 de carate, oferită în dar Ecaterinei cea Mare a Rusiei. Abia odată cu apariția gemologiei moderne, în secolul al XIX-lea, oamenii de știință au analizat-o și au descoperit că aceasta nu era un rubin, ci o spectaculoasă turmalină roșie (rubelit).

Primul cristal de turmalină verde consemnat a fost găsit în 1554, în timpul expediției lui Francisco Spinoza, și a fost numit „smaraldul brazilian”. Conchistadorul spaniol, curățând piatra de pământ, a văzut în culoarea ei vie un smarald. Confuzia avea să dureze aproape trei secole,

La începutul secolului al XVIII-lea, negustorii olandezi comercializau pietre prețioase din Sri Lanka. Oricărei pietre necunoscute îi dădeau numele „turamali”, în limba singaleză, traducându-se prin “pietre necunoscute în multe culori”.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, turmalina și-a făcut un nume ca piatră prețioasă americană, datorită gemologului George F. Kunz, care a scris cu admirație despre zăcămintele din Maine și California. 

În 1898, în pegmatita Himalaya din districtul Mesa Grande, s-a deschis prima mină comercială de turmalină din California, care avea să devină celebră pentru rubelitele sale de excepție. Avea sa fie legată de cel mai dramatic capitol din istoria turmalinei: pasiunea împărăteasei Cixi a Chinei pentru rubelit (turmalina roz și roșie). Aceasta achiziționat cantități uriașe de turmalină roșie din această sursă pe care le-a trimis peste Pacific către curtea imperială chineză unde maeștrii lapidari le-au taiat pentru a fi transformate in diferite obiecte, de la nasturi, mici recipiente pentru tutun sau poțiuni, bijuterii.

Când Cixi a încetat din viață în 1908, a fost așezată să-și doarmă somnul de veci pe o pernă sculptată, realizată în întregime din turmalină roz naturală masivă, consfințind astfel statutul acestei pietre ca simbol al puterii regale supreme. Odată cu moartea acesteia și cu prăbușirea dinastiei Qing, s-a încheiat și epoca de glorie a mineritului de turmalină din California.

Cea mai veche podoabă din turmalină cunoscută până astăzi este un intaglio de doar 2,4 centimetri lățime, pe care este gravat profilul lui Alexandru cel Mare. Finețea și acuratețea portretului, alături de o inscripție într-o scriere indiană antică, sugerează că a fost realizat chiar în timpul domniei faimosului rege grec, cândva între anii 334 și 323 î.Hr.

 Piesa a fost cumpărată la Beirut și se află din 1892 la Muzeul Ashmolean din Oxford. În 2019, gemologii de la Gem-A au confirmat, prin spectroscopie Raman, că piatra este o turmalină roșu-gălbuie.

Surse de extracție

Cel mai adesea, turmalina este găsită în Brazilia. Țara produce cel mai mare volum din lume și oferă, ca sursă unică, cea mai largă paletă de culori. Cea mai mare parte a turmalinei braziliene provine din pegmatitele statului Minas Gerais.

Alte surse sunt Afganistanul, Pakistanul, Kenya, Madagascarul și Mozambicul.

Madagascarul și Afganistanul produc  turmaline roșii de înaltă calitate. În cele mai frumoase exemplare, turmalina crom din Tanzania amintește de verdele smaraldului, iar Nigeria a oferit recent turmaline în culori și dimensiuni neobișnuite.

La începutul secolului XX, Maine și California erau cei mai mari producători de turmalină prețioasă din lume. Primul zăcământ important din Maine a fost descoperit în 1820, la Mount Mica, în localitatea Paris, de doi băieți care explorau împrejurimile.

Culorile de seamă și numele care le-au consacrat

Turmalina roz oscilează între sfială și îndrăzneală de la cea mai palidă îmbujorare până la magenta aprins. Culoarea i-o dă manganul: cu cât cristalul conține mai mult, cu atât rozul devine mai intens. Până și lumina are un cuvânt de spus, in lumina caldă a becurilor incandescente piatra se apropie de roșu, iar în lumina fluorescentă revine la roz.

Turmalina verde este cea mai des întâlnită. În nuanțele pastelate, își găsește locul între verdele adânc și bogat al smaraldului și verdele mai cald și luminos al peridotului sau al celui rece al mentei. Exemplarele cele mai frumoase sunt limpezi și strălucitoare, cu o nuanță verde-albăstruie. Cele mai întunecate alunecă însă spre ceea ce piața numește verde „uleios” sau „măsliniu”, iar odată cu ele scade și valoarea.

Turmalina albastra vine în mai multe nuanțe: adesea poartă o urmă de verde, uneori atât de evidentă încât piatra ajunge la hotarul verdelui, fără să înceteze a fi albastră.

Majoritatea acestor nuanțe n-au avut niciodată nevoie de un nume: sunt, pur și simplu, turmaline roz, verzi sau aurii. Câteva, însă, și-au câștigat unul:

Cel mai cunoscut este rubelitul, nume dat turmalinelor roz, roșii, roșu-purpurii, roșu-portocalii și roșu-brune, deși unii comercianți susțin că pietrele roz nu ar trebui incluse. În cele mai fine exemplare, nuanța și profunzimea sa se apropie de cele ale rubinului și ale safirului roz, cu care este adesea confundat.

Indicolitul este turmalina albastră, de la albastrul închis cu tentă violacee până la albastru și albastru-verzui.

Turmalina crom poartă un nume care spune doar jumătate din adevăr. Verdele său intens se datorează în mare parte vanadiului, același element care colorează multe dintre smaraldele braziliene și africane. În concentrațiile potrivite, aceste urme dau naștere unor turmaline verzi care rivalizează cu tsavoritul și, din când în când, chiar cu smaraldul. Culoarea sa este mai bogată decât majoritatea turmalinelor verzi, iar prețul rămâne cu mult sub cel al tsavoritului sau al smaraldului. Smaraldul și tsavoritul devin rare peste două carate, în timp ce turmalina crom se mai poate găsi în exemplare de până la cinci carate. Nu are strălucirea tsavoritului, dar, la aceeași mărime și calitate, prețul ei rămâne mult mai mic.

Cele mai vii nuanțe de galben au primit nume la fel de însorite: turmalina canary sau savannah.

Există apoi cristale care refuză să se mulțumească cu o singură culoare: turmalina multicoloră (parti-coloured) care adună în aceeași piatră mai multe nuanțe, cel mai adesea verde și roz. Această zonare se naște atunci când concentrația sau compoziția elementelor prezente în cantități infime se schimbă pe măsură ce cristalul crește. În liddicoatit, alternanța culorilor poate atinge o complexitate uimitoare, iar pietrele sunt adesea șlefuite tocmai pentru a o pune în valoare.

Dintre aceste cristale cu mai multe culori, cea mai cunoscută este turmalina „pepene verde” (watermelon), cu miezul roz și coaja verde. De obicei se taie în felii (slices), pentru ca jocul culorilor să se vadă în întregime.

La capătul întunecat al spectrului se află schorlul: negru, bogat în fier.

Paraíba: turmalina care a schimbat totul

În 1982, Heitor Dimas Barbosa a zărit câteva granule de un albastru viu în minereul de pegmatită pe care i-l arătase José Pereira, un garimpeiro din statul brazilian Paraíba. A mai trecut un an până când, în 1983, au dat de zăcământul propriu-zis.

 Culorile nu semănau cu nimic din ce se văzuse până atunci.  Cuprul dădea verdele-albăstrui, iar manganul împingea nuanța spre albastrul safirului și al tanzanitului. Niciodată până atunci cuprul nu mai fusese semnalat ca agent de culoare în vreo turmalină.

Paleta sa se întinde de la albastru-verzui și verde-albăstrui la verde, albastru și violet. Toate sunt râvnite, însă albastrul și violetul rămân cele mai dorite. Pentru a surprinde aceste culori ieșite din comun, s-au căutat nenumărate denumiri: albastru neon, electric, turcoaz, de safir sau de tanzanit, ori verde mentă. Chiar și verdele ei rămâne inconfundabil. Alături de orice altă turmalină verde, o Paraíba verde are o nuanță mai saturată și un ton mai luminos.

În unele exemplare, cuprul este atât de abundent încât în interiorul pietrei sclipesc mici incluziuni de cupru nativ, aproape pur.

Când aceste pietre au ajuns pe piață, la sfârșitul anilor 1980, entuziasmul a fost de-a dreptul frenetic, mai cu seamă în Japonia. Prețurile pentru cele mai frumoase exemplare, în special între trei și cinci carate, au urcat rapid peste 10.000 de dolari pe carat. Nicio turmalină nu mai atinsese asemenea înălțimi, nici măcar rubelitele sau turmalinele crom cele mai prețuite. Raritatea explică în bună măsură acest lucru, căci turmalina Paraíba depășește rareori un carat.

La începutul anilor 2000, turmaline cuprifere au fost descoperite și în Mozambic și Nigeria. Noile zăcăminte au ridicat întrebarea dacă numele „Paraíba” mai poate fi folosit pentru pietre provenite din alte locuri.

Amprenta naturii:

Turmalinele colorate cresc într-un mediu bogat în lichide, iar o parte din ele rămân prinse în piatră încă din timpul formării. Incluziunile cele mai tipice sunt cavități fine ca niște fire, paralele cu lungimea cristalului. Privite sub lupă, se dovedesc pline cu lichid sau cu bule de gaz.

La fel de frecvente sunt tuburile de creștere, canale lungi și goale, adesea închise la capăt de cristale minerale minuscule. Când sunt suficient de numeroase, iar piatra brută este tăiată corect, ele pot crea efectul de ochi de pisică.

Când vine vorba de incluziuni, nu toate culorile sunt judecate cu aceeași măsură. Turmalina roșie se numără printre pietrele care conțin aproape întotdeauna incluziuni. La turmalinele roz și roșii, cunoscătorii consideră culoarea principalul criteriu de valoare, în timp ce de la turmalina verde se așteaptă să nu aibă incluziuni vizibile cu ochiul liber.

Unele incluziuni sporesc chiar farmecul pietrei. Multe turmaline au fisuri care lucesc ca niște oglinzi și pot fi deosebit de frumoase, deși fac piatra mai vulnerabilă la lovituri.

Când incluziunile fine, în formă de tub, sunt numeroase și piatra este șlefuită cabochon, ele pot produce un efect de ochi de pisică numit chatoyance. Pentru că aceste incluziuni sunt mai mari decât cele din crisoberilul ochi-de-pisică, aceste incluziuni dau turmalinei un efect de ochi de pisică mai blând și mai difuz.

Evaluarea unei turmaline autentice necesită înțelegerea modului în care natura distribuie diversele sale oligoelemente pentru a crea varietăți cromatice specifice.

Tratamentele din spatele unor tourmaline

Pentru a stabiliza culoarea și a îmbunătăți claritatea, supunerea turmalinelor naturale brute unui tratament termic moderat, la temperaturi scăzute (încălzirea pietrelor la aproximativ 300°C – 500°C), constituie de decenii o practică stabilă și larg acceptată în industrie. Acest procedeu constant deschide permanent nuanța pietrelor prea închise la culoare sau elimină reflexele maronii nedorite, imitând procesul natural de încălzire geotermală din interiorul Pământului, fără a afecta durabilitatea sau valoarea pietrei.

Verificarea autenticitatii:

Pentru a vă proteja investiția și a garanta că turmalina pe care doriti să o achiziționați este autentica, natural, ar trebui întotdeauna să vă adresați unui comerciant de încredere. Aditional certificatului de garantie emis de acesta, puteti să și:

-             Solicitați un Raport de Identificare a Pietrelor Colorate emis de un laborator cu reputație internațională;

-             Efectuați testul electricității statice: Deoarece turmalina naturală este puternic piroelectrică, îi poți testa proprietățile fizice chiar tu. Freacă energic piatra prețioasă de o cârpă curată din lână sau microfibră timp de 20 până la 30 de secunde, pentru a genera căldură prin frecare. Ține piatra imediat deasupra unor bucățele mici de șervețel de hârtie rupt, cenușă sau praf. O turmalină autentică va genera o sarcină electrică și va atrage fizic particulele ușoare spre suprafața sa.

-             Efectuați testul dublei refracții: Turmalina prezintă un grad ridicat de dublă refracție (birefrigență). Dacă privești cu atenție prin fațetele laterale ale unei turmaline mai mari și bine tăiate, folosind o lupă de bijutier cu putere de mărire 10x, vei observa adesea o dublare clară a marginilor fațetelor opuse. Imitațiile ieftine din sticlă au refracție simplă și nu vor prezenta niciodată această caracteristică vizuală de dublare a imaginii.

Cum se îngrijește o turmalină:

Datorită durității sale – cuprinsă între 7 și 7,5 pe scara Mohs – turmalina naturala este o gemă extrem de durabilă și remarcabil de rezistentă la zgârieturi, ceea ce o transformă într-o alegere excepțională pentru purtarea zilnică în inele, cercei și seturi de bijuterii fine. Totuși, pentru a-și păstra strălucirea impecabilă, necesită o îngrijire adecvată și regulată:

• NU introduceți niciodată o turmalină naturală într-un dispozitiv de curățare a bijuteriilor cu ultrasunete sau cu abur. Vibrațiile sonore de înaltă frecvență și variațiile termice rapide pot provoca instantaneu fracturarea pietrelor care prezintă canale interne de creștere sau fisuri în curs de cicatrizare de-a lungul unor planuri structurale ascunse, distrugând astfel definitiv piatra;
• Curățați turmalina manual folosind apă la temperatura camerei, un detergent de vase foarte blând (fără agenți agresivi) și o periuță de dinți cu peri moi. Frecați ușor partea inferioară a pietrei, unde se acumulează praful și urmele de grăsime. Clătiți bine și ștergeți cu o lavetă curată din microfibră;

• Evitați expunerea la substanțe chimice: Scoateți bijuteria cu smarald înainte de a aplica parfumuri, fixativ sau loțiuni, ori înainte de a utiliza produse chimice de curățare casnică. Deși turmalina în sine este extrem de rezistentă, solvenții agresivi pot deteriora sau decolora montura din aur sau platină care fixează piatra prețioasă.

• Depozitare atentă: Păstrați bijuteriile cu turmalină într-un compartiment special, căptușit cu material textil, separat de pietrele mai dure, precum diamantele, rubinele și safirele. Deoarece turmalinele au o duritate cuprinsă între 7 și 7,5 pe scara Mohs, ele pot fi zgâriate cu ușurință de pietre prețioase cu duritate mai ridicată.

CASIANI vă propune bijuterii excepționale din aur cu turmalină naturală, în stiluri diferite. Toate bijuteriile noastre sunt însoțite de certificat de garanție.

Vă invităm să descoperiți colecția în magazinul nostru online, sau să vizitați showroom-ul CASIANI din strada Londra 22 - Sector 1, Bucuresti unde veți descoperi o gama mai extinsă de produse. Personal calificat vă va sta la dispozitie pentru consultanță personalizată în alegerea unei bijuterii potrivite stilului personal sau vă va oferi toate detaliile necesare în cazul în care doriti să realizăm o bijuterie la comandă.